A trăi într-o lume nemișcată

Femeia care nu percepea mișcarea
din seria Misterele deslușite ale Creierului

Creierul este plin de zone, structuri și circuite care fac, singure, un lucru anume. Creierul este „modular”. Nu există un acord cu privire la cât de modular este, pentru că oamenii de știință sunt departe de a fi cartografiat întregul creier și de a ști ce face fiecare parte. Totuși prin acest serial vom urmări, pe cât posibil, să dezvăluim unde anume în creier se procesează o informație și cărei zone îi corespunde ceva și mai ales ce anume. Prin exemple și experiențe, toate puse la un loc, vom desluși împreună cu voi misterele creierului. Gradat, modul fascinant în care este alcătuit și funcționează creierul vă va deveni accesibil.

Creierele care au suferit leziuni datorită unui accident au jucat de-a lungul timpului un rol deosebit de important în descoperirea modului în care creierul este organizat. Un exemplu notabil a fost descoperit în 1983,  în Germania. O femeie (L.M.) a fost primită la spital în stare de apatie. Suferise de dureri de cap, grețuri și vărsături, iar o examinarea medicală a dat la iveală faptul că suferise un atac cerebral care îi deteriorase partea posterioară a creierului, zonă care procesează informația vizuală. Ce era neobișnuit consta în faptul că vederea ei fusese întreruptă într-un singur loc – o mică zonă din partea posterioară, numită MT – și într-un singur sens: nu putea percepe mișcarea. Această afecțiune poartă numele de Akinetopsie. Iată ce au raportat doctorii:

„Spre exemplu, a avut dificultăți să-și pună ceai sau cafea într-o ceașcă, pentru că lichidul părea să fie nemișcat, ca un ghețar. În plus, nu se putea opri din turnat la momentul potrivit,  de vreme ce era incapabilă să perceapă mișcarea din ceașcă  (sau din cană) atunci când se ridica lichidul. Mai mult, pacienta s-a plâns că are dificultăți în a urmări un dialog, pentru că nu putea vedea mișcările feței și, în special, gura vorbitorului. Într-o cameră în care mai mult de două persoane mergeau, se simțea nesigură și neliniștită, ieșind de obicei imediat, pentru că „oamenii erau brusc aici sau dincolo, dar nu i-am văzut mișcându-se…” Nu putea traversa strada, din cauza incapacității de a judeca viteza unei mașini, dar putea identifica mașina fără probleme. „Când mă uit prima oară la mașină, pare foarte departe. Apoi, când vreau să trec strada, deodată mașina, pare foarte aproape” spune pacienta. A învățat treptat să „estimeze” distanța vehicolelor în mișcare după zgomot, care devenea mai puternic.”

Câțiva ani mai târziu, un examen de rutină a arătat că incapacitatea ei era încă prezentă, cu toate că învățase câteva strategii pentru a se descurca.

Este tipic pentru creier faptul că hipocampul (despre care am vorbit in articolul anterior) și zona vederii, numită MT, joacă roluri specifice. Creierul este plin de zone, structuri și circuite care fac, singure, un lucru anume. Există o zonă a recunoașterii fețelor, o zonă a recunoașterii locurilor, zone cerebrale pentru perceperea  vorbirii și pentru producerea vorbirii, regiuni care ghidează mâna atunci când este întinsă după o ceașcă de ceai, o altă zonă care permite să numiți ceașca de ceai (sau să vi-o reamintiți cu ochii minții), zone care înregistrează senzațiile tactile în locurile potrivite de pe corpul dumneavoastră și multe, multe altele. Creierul este „modular”. Nu există un acord cu privire la cât de modular este, pentru că oamenii de știință sunt departe de a fi cartografiat întregul creier și de a ști ce face fiecare parte. Dar până acum se pare că întregul creier este o sumă a părților sale.

Sună cam ca frenologia secolului al XIX-lea, în care creierul era secționat în zone responsabile pentru trăsăturile de caracter, cum ar fi precauția, mirarea, inteligența, armonia și vanitatea. Mai era un element suplimentar în frenologie: dacă una dintre aceste părți era neobișnuit de bine dezvoltată, se presupunea că se umflă, creând o proeminență în craniu, în dreptul său. În acest fel, caracterul unei persoane putea fi citit prin pipăirea acestor proeminențe. Frenologia este văzută astăzi de neurologi ca un mod absurd de amăgire în masă, dar poate n-ar trebui să ne repezim s-a ridiculizăm; în fond, operațiunea de a atribui funcții mentale specifice unor locuri specifice din creier, lucru care ținea de frenologie în secolul al XIX-lea, e considerată astăzi ca ținând de modularitate.

Iată și un scurt film edificator despre Akinetopsie:

 Citeşte şi: “Blocat în trecut –  Cel mai faimos creier din istoria neuroștiinței”